Partea frumoasă a emoțiilor
În prima parte a vieții mele i-am auzit pe alții zicând despre mine că sunt prea sensibilă, supărăcioasă, irațională, prea dramatică. Am crezut că asta e ceva rău, așa că multă vreme m-am luptat cu emoțiile mele și am făcut tot ce am putut ca să le ascund de privirile celorlalți. Mă uitam cu un mix de admirație și invidie spre oamenii care trăiau mai puține emoții decât mine, oamenii care erau raționali, care puteau gândi și acționa la rece.
Lupta cu emoțiile mi-a îngreunat viața considerabil pentru că emoționalitatea face parte din personalitatea mea, așa că am luptat cu mine însămi. Fiecare emoție pe care o înghițeam sau o ascundeam dispărea temporar, ca mai apoi să revină la suprafață mai puternică și mai explozivă. Exploziv era și comportamentul meu în acele momente, pierdeam complet controlul și eram doar emoție. La finalul acestor episoade mă simțeam ca și cum ar fi trecut un camion peste mine – obosită, amețită și nici nu îmi mai aduceam prea bine aminte ce am spus sau ce am făcut sub influența emoției.
Când am descoperit că emoțiile pot fi gestionate, m-am aruncat în dezvoltarea inteligenței emoționale fără să privesc în spate. Momentele explozive îmi făceau mie rău, dar le făceau rău și celor care se aflau în preajma mea atunci. Relațiile mele erau destul de șubrezite atunci.
Ca să-mi dezvolt inteligența emoțională a fost nevoie să casc ochii și urechile spre ce se află în interiorul meu, spre mesajul pe care îl aduce fiecare emoție, spre nevoia care se află în spatele ei. Emoțiile erau doar valurile de la suprafață, ca să ajung la sursele lor, a fost nevoie să mă scufund în apele minții mele. Și așa am aflat că nu trăiesc emoții degeaba, ci le trăiesc pentru că o parte mai profundă din mine vrea să vorbească cu mine, vrea să-mi povestească despre lucrurile care sunt cu adevărat importante pentru mine.
Au fost mulți ani de scufundări și săpături în interior. Am descoperit multe lucruri despre mine și, încetul cu încetul, am învățaț să pun armele jos, să nu mai lupt împotriva mea. Am învățat să stau, să ascult. Am învățat să accept emoțiie care vin, senzațiie pe care le trezesc, gândurile pe care le împletesc. Practica de yoga mi-a fost un prieten de nădejde în acest sens. Am învățat că, după ce trec valurile și suprafața se liniștește, se vede profunzimea mai clar. Și am mai învățat că daca primesc cu respect ce vine din profunzime, mă împrietenesc cu mine, mă împrietenesc cu mintea mea inconștientă și devine mult mai ușor să înțeleg mesajul fiecărei emoții.
Mult mai târziu în această călătorie am descoperit că emoționalitatea are și frumusețe. Mergând la constelații familiale și citindu-l pe Wilfried Nelles, am auzit că trăind emoții, îi dăm voie vieții să ne atingă și ne dăm nouă înșine voie să curgem odată cu viața.
Cum se simte să te atingă viața? Se simte în toate gusturile și culorile. 
Pentru mine se simte bogat și se simte frumos să pot trăi tot buchetul de emoții la care am acces ca om. Se simte ca o moarte care așterne tăcere peste tot, ca să poată fertiliza viața care renaște. Și poate chiar acesta e darul cel mai mare oferit de emoții – șansa de a renaște mereu, de a ne reînnoi, de a lăsa în urmă cine am fost și de a întrupa cine devenim. Se simte ca sfârșitul care conține în el însuși promisiunea începutului.
Acum mă simt profund recunoscătoare pentru toate emoțiile – pentru frică, furie, invidie, dar și pentru bucurie, iubire și speranță.
Desigur, recunoștința pe care o simt acum nu e mereu prezentă. Îmi e greu de multe ori când mă regăsesc în vâltoarea emoțiilor. De multe ori nu știu ce se întâmplă cu mine și încotro s-o apuc. Și e ok să fie așa. E doar omenesc.
Ce e sigur pentru mine este că merită să ne trăim emoțiile 
ele sunt poarta noastră spre transformare, prin suișuri și coborâșuri.
Dacă ai ajuns până aici, eu te invit să privești și spre tine. Îți las mai jos câteva întrebări care te pot susține să lucrezi cu emoțiile tale și să descoperi ce vor ele să-ți spună.
Gândește-te la o situație în care ai trăit o emoție puternică.
Ce anume ți-a trezit emoția respectivă? Care a fost situația?
Cum se simțea ea în corp? Ce senzații erau prezente?
Ce gânduri îți treceau prin minte?
Ce ai fi avut nevoie să-ți oferi tu ție în acel moment sau ce ai fi avut nevoie să-ți ofere altcineva?
Cum crezi că te-a ajutat emoția respectivă? Ce ai învățat despre tine, despre alții, despre lume?
Pentru ce ai putea să-i mulțumești acelei emoții?
Surse:
Foto 1 - Angelica Vaihel, Pixabay
Foto 2 - Francesco Ungaro, Pexels