Despre oameni și flori
Îmi imaginez că majoritatea dintre noi așteptăm cu bucurie să întrezărim petale colorate printre crengi și frunze. Și îmi mai imaginez că primăvara are acest efect asupra noastră pentru că trezește o speranță profundă, de care suntem conștienți sau nu, că odată cu primăvara vom renaște și noi, vom înflori și noi. Speranța că vom trăi un nou început, cu miros proaspăt și că din frăgezimea lui, mai târziu se va forma un rod hrănitor.
Recent am întâlnit un cuvânt japonez care mi-a rămas întipărit în minte – ouibatori, care are în spate conceptul că fiecare om crește și înflorește în ritmul lui. Dacă lăsăm privirea să alunece spre natură, putem observa că sunt plante care înfloresc an de an, plante care înfloresc doar odată la câțiva ani, sau chiar o plantă, despre care legendele spun că înflorește doar o dată la 3000 ani. Poate că și noi, oamenii, înflorim în ritmuri diferite, unii mai des, alții mai rar, unii mai repede și alții mai lent.
Și cu toate astea, e ușor de alunecat în a privi spre livada altcuiva și a face comparații, a deduce că alții se descurcă mai bine decât noi sau sunt mai buni decât noi, doar pentru că ei înfloresc diferit. Aceste comparații și gânduri, au puterea de a deschide uși spre povești din trecut și emoții dureroase, în care mulți dintre noi ne întoarcem din când în când, chiar dacă încă nu știm ce să facem cu acele povești și emoții.
În urmă cu an, îi împărtășeam unui prieten drag despre un moment dificil, în care greșisem și m-am simțit marginalizată de ceilalți. M-a ascultat cu îngăduință și mi-a spus "Văd că te-ai judecat în acel moment și te-ai simțit mai prejos." Apoi a continuat “Știi cum te uiți la un boboc, și accepti că e boboc, fără să-l judeci că nu e altfel. Sau cum te uiți la o floare care tocmai și-a deschis petalele, și o vezi că e frumoasă așa cum e, nu o judeci că nu e boboc. Sau chiar când te uiți la o floare uscată, poate și acolo vezi ca e frumoasă așa cum e, și nu te gândești că ar trebui să fie atlfel. Oare ai putea să te uiți așa și la tine?” Instant mi-au dat lacrimile; undeva în interiorul meu am simțit cât de adevărate sunt aceste cuvinte și cât de mult rău îmi face atunci când imi ofer doar critică, doar judecată, atunci când mă compar cu alții sau când cred că “nu sunt cum trebuie.”
Sigur că e normal și sănătos să vrem să creștem, să devenim tot mai buni, și pentru asta e nevoie să recunoaștem unde greșim și ce am putea să îmbunătățim. Totodată, mă gândesc ce ajută plantele să crească – soare, apă, sol cu nutrienți. Oare cum ar fi să ne susținem și noi creșterea oferindu-ne hrana de care de avem nevoie? Cum ar fi să fim și buni, și răbdători, și îngăduitori cu noi?
Poate că și noi, suntem deja frumoși și deja întregi, acolo în etapa în care ne aflăm – boboci, înfloriți, maturi sau cu petalele uscate. Poate că e ok să creștem în ritmul în care creștem și să înflorim atunci când ne vine rândul. Poate că e ok să lăsăm acest proces interior să se desfășoare, fără să punem presiune pe noi să fim altfel decât suntem.
Poate dacă privim în trecut vom vedea că “ne-am ofilit” și am “reînflorit” de mai multe ori. Sau poate doar o singură dată. Și asta e ok. Cine sunt eu să spun de câte ori e bine să ofilim și să reînflorim? :)
Îți doresc să fii așa cum ești, și pe cât e posibil - să te bucuri de tine!
Sursa foto:
PublicDomainPictures from Pixabay